NICOLAE MIHAI
Poetul NICOLAE MIHAI (născut 1 iunie 1950) a debutat cu versuri în revista “ORIZONT” (1976), iar primul volum I-a apărut în 1993-ÎNSERARE ÎN STRAIE DE CĂLUGĂRIŢĂ
A mai publicat: ÎNTÂMPLĂRI DE ATINS CU MÂNA; PĂCATUL OCHIULUI DESCHIS; CAPCANE PENTRU PLOI; ÎNCHISORI FĂRĂ RĂSPUNS; PIRAMIDA DE AER .
Premiat al revistelor “România literară”, „Convorbiri literare”, al Filialei Bacău a U.S.R. şi la festivaluri şi concursuri de poezie. Prezent în culegeri şi antologii.
Cu o sintagmă din alte tărâmuri, am putea spune că lirica lui Nicolae Mihai este radicală, aşa cum s-a dovedit în genere modernismul. Autorul are suflu imaginative, iar tensiunea inspiraţiei se manifestă într-un ritm trepidant.sensurile se decantează treptat, dezvăluind o gândire artistică iscoditoare, din care nu lipsesc momentele de panică sufletească. Sunt câteva din elementele unei încercări semnificative de cristalizare a crezului artistic.
Vlad Sorianu
( Convorbiri literare, aprilie, 1999 )
Versul Nicolae Mihai trădează maturitate şi reclamă trăiri interioare deosebite, într-o continuă căutare a ceea ce este esenţial. Figurile de stil aproape că lipsesc dar tocmai acesta este artificial care ridică creaţia lui Nicolae Mihai către excelenţă. Experienţa este un ace ţine de ontological pur, zbătându-se în afara intelectualismelor la modă din poezia contemporană. Cu siguranţă, inteligenţa lirică a lui N. Mihai dublată de un bun simţ al formelor ce lipseşte esteticii contemporane vor reuşi să impună modul acestuia de a se raporta la ceea ce este cu adevărat valoros.
Marius Manta
( Ateneu, iulie, 2003 )
Poetul Nicolae Mihai se instituie într-un mediu observatory al contingentului, pe care îl percepe şi îl numeşte, potrivit canoanelor poeticeşti, cultivând când imaginea plastică şi surprinzătoare când vorba a dracului de firească, prin care decupează scena nudă, frapantă. Discursul poetic curge singur, fără nici un semn al contrafacerii. Nici tainicile probleme ale formei nu par să-l preocupe excesiv pe poet, cu toate acestea, indentificăm la nivelul textelor două simboluri cu forţă ordonatorie : pasărea şi bineînţeles, ochiul. Înzestrat şi cu o modestie care îi dublează aplecarea spre poezie, Nicolae Mihai confirmă vocaţia sa pentru o poetică bazată pe vizualizare capabilă să-I confere acea doză de originalitate care să-l individualizeze în ţara poeţilor.
Constantin Dram
( Convorbiri literare, septembrie, 1996 )
Există oameni, astăzi rari, care îşi pun întreaga existenţă sub semnul ambiguu al Poeziei. Ei o trăiesc clipă de clipă, o visează şi se lasă subjugaţi de vraja ei toxică. Unul dintre aceştia e Nicolae Mihai. El nu-şi pune versul în slujba vreunei mode poetice, nici nu ţine să se înregimenteze în vreo generaţie poetică în vogă. Ţine la identitatea lui poetică, rareori exibată, drapată în desfăşurări imagistice simbolistice.
Ion Tudor Iovian
( Poesis, nr. 70-71,1995 )
VIAŢA CA O ILUZIE
Ce ţi-I Doamne şi cu viaţa asta
Strecurată printer degete
Cântărită cu ochi de măcelar
Cu acelaşi suflet scos
La drumul mare niciodată
Încăput în mâinile obişnuite
Să legene clipa
Jinduită rămasă fără de răspuns
Ce ţi-I Doamne şi cu viaţa asta iluzorie
Acostând lângă geamul primenit
Mereu cu alte dimineţi
Lăsată în bătaia atâtor întrebări
Şi nelinişti ori a zvonurilor tatuate
Cu migală pe umărul femeii stârnit
GLAS AURIU
Când această femeie se mută
Cu sufletul în braţele mele
De unde e cântecul ce umblă haihui
Prin artere
De ce întunericul e vorbă de taină
Şi vâlvătaie pe care o aud din ce în ce
Mai aproape
SE MAI POATE
Se mai poate aprinde
O claie de fân
Cu cântecul unui greier
Exil în penumbră
Ţi-am aşezat înserarea în braţe
Şi câinii amurgului o latră
Ca pe o hoaţă
Fără astâmpăr ispititoarele
Zvonuri îţi vor tăia calea
O, mi-ai spus, de-aş putea
Închide ochii cu atâtea păsări
Mâzgălind aerul
Lăsând în urma lor
Drumuri cu sufletele goale !
CÂNTECUL CELUI APUS
Spune Doamne o hai spune
Celui care sunt şi-apune
Trup în umbră gol zidit
Mult mai am eu de murit
Flori de rouă ochii mei
Arde liniştea în ei
De la nord la infinit
Mult mai am eu de murit
Straie reci din lut subţire
Port pe mine ca un mire
Şi miros a somn cosit
Mult mai am eu de murit
PARASTAS
A privi de aproape durerea
Înseamnă de fapt bufniţa
Intrându-ţi hoţeşte în carne
Numind pe limba ei tulbure
Geamătul hohotul durut
Umplându-ţi paharul
Bufniţă neânblânzită
Ce stă lângă tine şi suflă
În lumânare fără să poată
Să stingă amarul
